Ce mai faceți, săracilor? Sunteți tot la căldură, tot la marginea mizeriei, fără guvern și cu un pseudo-președinte?
Hai, liniște, nu deranjați pe domnii Ciolacu, Grindeanu și Florian Coldea, care, așa cum mi-au relatat sursele mele ce călătoreau din București spre Nisa, au stat la taclale, veseli, pe același rând. În spate, zgomotul lui Ciolacu și ceva balabustă neidentificată.
Păi, ce să facă ăștia în weekend prin România? Sunteți nebuni?
De exemplu, Florian Coldea trebuie să meargă săptămânal la vila lui din Nisa ca să ude florile. Ce să facă! Dacă George Maior sau Eduard Hellvig n-au fost capabili să fure milioane din câmpul tactic, să le fie de bine. Coldea este un simplu pensionar care s-a învârte în jurul unei vile frumoase și trăiește din pensie și din ce s-a mai strâns în conturile offshore, din trafic de influență și taxe de protecție.
Bun, și Ciolacu ce să facă în România în weekendul acesta? Să rămână în acel mort Buzău? Să rămână în rahatul Bucureștiului, cu magazinele amărâte de haine, unde Sorina Docuz se stresează de nervi din cauza sărăciei din Capitală?
Iar cu Grindeanu ce aveți? Ce să facă în București, să tot meargă la consultări la Cotroceni? Nuuu. Țara să ardă, el o va pieptăna la Nisa pe femeia cu care este în avion după ce îi va face acea un oral și își va fi stricat coafura.
Nu cred că Sorin și Marcel vor sta la hotel, are Florica camere destule.
Herr Gunther este ministru de stat pentru Europa în cadrul ministerului de Externe Federal și eminenta cenușie a diplomației germane din ultimii 15 ani, fost șef al comisiei de politică externă a Bundestagului și lider CDU.
Herr Gunther coordonează operațiunile geostrategice germane în țările coloniale din Europa de Est și Balcani fără să aibă, evident, nicio legătură cu Bundesnachrichtendienst – BND.
Întâlnirea și poza aferentă au avut loc duminică, 9 august, în localitatea sibiană Crit, la sărbătoarea Haferland a sașilor din Transilvania. Influentul Gunther este cel din dreapta, cu fața ștearsă de aparent birocrat, cu ochelari și cravata bleu deschis pe model Iohannis.
Haferland este o sărbătoare săsească patronată de Michael Schmidt, zis BMW, omul cu banii din sufrageria aceluiași Iohannis și care, evident, nici el nu are vreo legătură cu BND. Amfitrionul a fost jurnalistul Emil Hurezeanu, reședința lui Schmidt și ultimul ministru de Externe numit de Iohannis, cel care nu are nicio legătură demonstrabilă cu BND (deci, bârfele nu se pun).
Recent, Gunther Krichbaum l-a „școlit” pe alt sclavete liberal, Siegfried Mureșan, acum scula lui Bolojan și recent propus premier PNL. Siegfried i-a prelucrat agenda lui Krichbaum din poziția de consilier personal.
Prezența insistentă a lui Abrudean în ambientul săsesc Haferland BND are legătură cu ambițiile Germaniei, care a preluat colonia nord dunăreană, de a impune directorul SRI, dar și de a păstra poziția de premier (Bolojan a executat punct cu punct “ichting Berlin”). Și a jucat cu pionii Bolojan-Abrudean-Siegfried Mureșan. Falanga Haferland BND a luat bătaie pe fronturile SRI – Guvern. Deocamdată.
Ghinionul operativului Gunther este că, spre deosebire de Maia Sandu, matematicianul Nicușor Dan nu dorește să devină “ein ochse, der hafer frisst”.
Un incident atât de bizar, încât pare regizat, este folosit ca pretext pentru promovarea unei noi legi de cenzură și pentru controlul rețelelor sociale. Dar legea era deja pregătită de USR cu un an în urmă și trecuse de Senat. Aștepta doar momentul.
Un clan de nebuni dintr-o comună primitivă a atacat o ambulanță cu topoare… în fine, genul de lucruri obișnuite pe care le poartă oricine în servietă, în drum spre serviciu. Cică ar fi fost înnebuniți de un zvon de pe TikTok că ambulanța răpește copii. Iar asta i-a făcut să oprească din drumul spre corporație și să ia măsuri.
Ați văzut cum am strecurat o informație falsă, ca să vă testez vigilența? Informații adevărate despre identitatea clanului atacator nu se pot da, pentru că există alte legi în vigoare, care s-ar putea simți ofensate de prea multe detalii. O lăsăm așa, că de la TikTok le-a venit ideea să-și ia arme. E vorba de războiul hibrid al Japoniei.
Cel mai dubios e că legea controlului rețelelor sociale este promovată de ministrul Apărării, chiar în prag de război. Când a devenit o miză controlul narațiunilor și militarizarea societății. Radu Miruță pretinde că ar exista un vid legislativ. Dar răspândirea de informații false se pedepsește deja de la 1 la 5 ani, dovadă că și cei din clanul respectiv au putut fi arestați fără o altă lege nouă.
Propunerea lor vrea lucruri complet diferite. Practic, introducerea inteligenței artificiale în ecuație, care să supravegheze tot ce se vorbește pe rețelele sociale și să igienizeze conținutul „fals” în timp real, respectiv în 15 minute. Ceva ce depășește capacitățile umane și lasă decizia la discreția algoritmilor programați politic.
S-au sărit să susțină noua lege liberticidă indivizi din toate partidele: Radu Miruță și Diana Buzoianu din USR, care se plângea mai mult că este atacată de neadevăruri despre golirea lacurilor, contorizarea fântânilor. Sau Oana Țoiu, atacată cu poze trucate cu filtre de înfrumusețare, care îți încrucișează ochii. ONG-ista Oana Gheorghiu a fost și ea în dispozitiv.
Anti-liberalii îi susțin prin Raluca Turcan și Emil Boc, care cred că trebuie pus sub control conținutul din rețelele sociale. PSD are o poziție contradictorie, prin Alexandru Ghigiu, care pe de o parte vrea o lege pentru fake news, pe de alta critică părți din legea lui Miruță.
Demersul ridică numeroase probleme. Pleacă de la premisa că cetățenii nu au discernământul necesar să proceseze informația de cea mai simplă. Dar au capacitatea să înțeleagă noțiuni mai abstracte despre guvernare și legiferare, din moment ce li se dă drept de vot. Pentru că ăsta este principiul fundamental al democrației, că votează toți, indiferent de educație sau inteligență.
Așadar, îi consideră pe idioți apți să decidă soarta tuturor prin alegerea politicienilor, dar nu suficient cât să fie lăsați să comenteze ce fac politicienii pe rețelele sociale. Pare o contradicție sistemică.
Apoi este problema instituirii adevărului oficial. Ai încredere în USR-iști să fixeze cum văd ei lumea ca fiind singura adevărată? Ei aproape nimic nu văd ca restul oamenilor. Dar dacă faci verificatoare de conținut cu ONG-uri, o să le dea dreptate.
Tot ei au venit cu o lege care pedepsește doctorii, dacă răspândesc „informații false” în raport cu alți doctori aprobați de sistem. Dacă zice unul că vaccinul nu e sigur și eficient, că masca nu este bună pe stradă, e amendat, scos din profesie. Nu mai este medic, și-a pierdut expertiza.
Dacă spune Radu Tudor că drona este rusească și arată secvențe din Counter Strike, trebuie să zici ca el, că altfel răspândești un fake news. „Interziceți TikTok-ul!” strigă tineretul cu Instagram indignat. La fel ziceau și în America, până l-a cumpărat cine trebuie. Am o idee mai bună: „interziceți internetul!”.
Nu puteau defila direct cu propuneri de genul ăsta, să zică: vrem să fixăm noi ce e adevărat pe internet. Așa că au găsit niște tâmpiți, care atacă ambulanțe. Și acum, dacă ești împotriva cenzurii, ești un nebun care nu vrea să ajungă salvarea la pacienți în stare critică.
https://www.senat.ro/StiriSenatDetaliu.aspx?ID=E6D1BAA8-E457-4335-B073-4CC2ED90066E
(Reacțiunea)
Până să fie înfrânți de ruși la Cotul Donului în 1942, soldații români trimiși de dictatura antonescu să lupte de partea Germaniei naziste au cucerit Odessa în octombrie 1941. Acolo au masacrat, la ordinul lui Antonescu, undeva în jur de 30 000 de evrei, ca represalii pentru un atentat. Unele surse indică chiar cifre mai mari (49 000, sau chiar 75 000, la Richard Overy), la care se adaugă un număr estimat între 35 000 și 60 000 de evrei deportați în lagărele organizate de statul român în Transnistria (Berezovka și Bogdanovka), unde mulți au murit împușcați sau au murit din cauza bolilor, foamei și frigului în iarna 1941/42.
Jurnalistul Florin Negruțiu face un exercițiu de istorie contrafactuală prin care afirmă că, dacă ar fi avut atunci TikTok, soldații români ar fi fost supuși unui val de dezinformare prin care li s-ar fi spus că rușii nu există, că apa din Don a fost furată de francezi (vrea să fie ironic), “că, oricum nu e războiul nostru, bro, nu merg să mor pentru Ursula!”
Trecem peste faptul că Ursula acelor vremuri, care patrona coaliția nazistă care lupta împotriva iudeo-bolșevismului și pentru instaurarea unei Noi Ordini Europene în Est, era un tip cu mustață de tristă amintire. Dar n-am cum să nu mă întreb de ce ar fi fost rău dacă românii ar fi refuzat atunci să treacă mai departe de Nistru, exact pe argumentul ăsta: “Nu e războiul nostru”? De ce ăla poate fi asumat, într-o penibilă comparație cu ce se întâmplă în zilele noastre, ca războiul nostru, în așa măsură încât la finalul postării domniei sale să proclame înfrângerea noastră (și implicit a alianței naziste din care făceam parte) ca o tragedie?
Acel război (după cum arată și implicarea noastră) a adus la pachet Holocaustul, oricât s-ar chinui unii să-l facă uitat și să prezinte campania din Est ca una strict anti-rusească și anti-comunistă. După cum arată istoricul Richard Overy*, decizia de exterminare a evreilor și romilor, precum și organizarea lagărelor și a infrastructurii aferente au fost strâns legate de succesul Operațiunii Barbarossa și de faptul că în vara și toamna lui 1941, Germania și aliații săi au avansat spectaculos de rapid în interiorul URSS. Mai mult, același istoric arată că avansul a fost însoțit de o masacrare intensivă a populației evreiești și a altor categorii de indezirabili (elite intelectuale ale celor ocupați și, desigur, comuniști). Pe baza rapoartelor de execuție, se estimează că până la sfârșitul lui decembrie 1942, au fost uciși 1 milion 152 000 de evrei. Autorul evidențiază și masacrele de la Babi Yar (lângă Kiev) și Odessa, comise de germani și români.
Tragedia a fost alianța cu Germania nazistă și urmările sale: Holocaustul și sacrificarea soldaților români într-un război pe care nu ar fi trebuit să-l purtăm (inclusiv împotriva aliaților de azi: SUA sau Anglia). Era greu de imaginat acum câțiva ani că cineva din zona mainstreamului jurnalistic ar putea descrie într-o așa manieră implicarea noastră în al doilea război mondial, de partea naziștilor.
Putem privi textul domniei sale ca pe o simplă probă a ignoranței, care duce la comparații nefericite și la banalizarea și invizibilizarea unor atrocități. În fond, omul era supărat pe concetățenii săi că nu vor să stingă becul, în ceea ce dânsul a numit războiul generației noastre. Și la supărare oamenii mai exagerează, mai zic prostii. Sau putem să vedem într-o astfel de postare viralizată o formă (vulgară, e drept) foarte periculoasă de reinterpretare a participării României în cel de-al doilea război mondial și în Holocaustul aferent. Una care, dacă ar fi venit dinspre mediul suveranist, ar fi stârnit un val puternic de indignare în spațiul public.
Valer Simion Cosma
Pe juridice.ro, reputatul avocat Ciprian Păun a publicat un studiu amplu, cu titlu de roman polițist — „Dileme de vară. Coșmaruri de iarnă” — despre noul Cod al amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor, adică Legea nr. 169/2026, promulgată pe 5 august. Textul lui are zeci de pagini și un limbaj pentru juriști. Noi îl luăm și îl traducem pe românește, pentru oamenii care vor doar să știe ce li se întâmplă. Pentru că li se întâmplă.
Miezul analizei este PUZ-ul — planul urbanistic zonal. Sună tehnic, dar PUZ-ul este, în practică, hârtia de care depinde dacă pe terenul tău se poate construi ceva, ce anume și cât de mare. Blocul care răsare lângă casa ta, cartierul nou de la marginea orașului, hala, pensiunea — toate trec pe acolo. Păun spune, în esență, că noul Cod schimbă regulile acestui joc din temelii, iar vara aceasta de entuziasm legislativ riscă să producă ierni întregi de procese și blocaje. De aici titlul.
Prima schimbare mare pe care o disecă: drumul de acces nu mai e un detaliu tehnic, ci devine condiție de construibilitate. Tradus: dacă terenul tău nu are acces real, reglementat, la un drum, el nu mai e considerat teren pe care se poate construi. Punct. Până acum, accesul era o rubrică rezolvată adesea „din pix” sau lăsată pe mai târziu; de acum, fără acces nu există proiect. Codul impune și o ordine: întâi infrastructura, apoi obiectivele private — adică întâi drumul, apa, canalul, și abia apoi blocurile. Pentru cei care au cumpărat terenuri agricole ieftine la marginea orașului sperând să le facă intravilan și să construiască, asta e o veste proastă sau, depinde cum vezi, sfârșitul unei epoci în care se construiau cartiere întregi pe drumuri de pământ, fără canalizare, iar factura civilizației venea ulterior la primărie, adică la noi toți.
A doua schimbare: cine plătește. Codul spune că investitorul are o obligație minimă — să aducă pe terenul lui rețele de apă, canalizare, curent electric și să amenajeze căile de acces. Peste acest prag, primăriile pot negocia, printr-o comisie de negociere înființată prin hotărâre de consiliu local, așa-numite contracte de urbanizare: dezvoltatorul finanțează din bani privați infrastructura publică. Adică primăria îi poate spune dezvoltatorului: vrei PUZ-ul aprobat? Contribui la lărgirea străzii, la grădiniță, la parc. În plus, Codul permite taxe locale de „echipare a teritoriului” pentru cei aflați în zona unui PUZ care trece terenuri din extravilan în intravilan sau le schimbă destinația — taxe care pot fi aplicate, diferențiat, chiar și oamenilor care n-au cerut nimic, dar al căror teren s-a scumpit de pe urma noii reglementări. Asta e ideea, la modă în urbanismul occidental, de „captare a plusvalorii funciare”: dacă statul îți transformă porumbiștea în teren de blocuri și valoarea ei explodează, o parte din câștig se întoarce la comunitate. Sună corect în principiu. În practică, atenție: poți fi vecinul care n-a inițiat niciun PUZ și te trezești cu o taxă locală pentru că altcineva a dezvoltat lângă tine.
A treia observație a lui Păun, și poate cea mai gravă politic: puterea de decizie se concentrează la nivelul executivului local — primar și arhitect-șef — iar consiliul local capătă un rol aproape plebiscitar, adică de mașină de vot care confirmă la final ce s-a decis deja în birouri. Procedura are un filtru nou, „avizul de inițiere”: înainte să apuci măcar să-ți elaborezi documentația, primăria decide dacă ai voie să pornești. Păun semnalează că acest lanț decizional se închide în jurul aceleași structuri și funcționează pe standarde de exercitare nedeterminate — criterii vagi, care lasă loc larg de apreciere. Pe românește: dacă primarul te place, merge; dacă nu, nu — și e greu de demonstrat abuzul, pentru că legea nu spune precis după ce criterii se dă sau se refuză avizul. El raportează asta la o decizie mai veche a Curții Constituționale, Decizia 49/2020, care cerea exact contrariul: criterii obiective — și constată că noul Cod a preluat exigența doar parțial.
Există și părți bune, pe care studiul le consemnează: avizarea se face integrat, printr-o comisie unică, iar dacă o instituție avizatoare tace și nu răspunde în termen, avizul se consideră acordat tacit — dezvoltatorul poate merge mai departe pe baza dovezii de depunere și a unei declarații pe propria răspundere. Asta lovește într-o meteahnă veche: proiecte ținute ani de zile ostatice pentru că o instituție pur și simplu nu răspundea. Păun notează însă nuanța: avizul de inițiere și avizul arhitectului-șef sunt excluse expres de la avizarea tacită — adică exact verigile controlate de primărie nu pot fi „câștigate” prin tăcerea administrației. Cheia rămâne, deci, tot la primar.
Apoi vin coșmarurile propriu-zise. Ce se întâmplă cu miile de PUZ-uri aflate acum pe drum, începute sub legea veche? Regula e că procedurile demarate sub reglementarea anterioară continuă după legea veche, dar Păun identifică situații-limbo: investitorul care a primit o comunicare favorabilă de la primărie și care, sub noul Cod, nu mai poate obține aprobarea. Omul a cheltuit bani pe studii, proiectanți, avize, bazându-se pe un semnal oficial pozitiv — juridic, asta se numește „speranță legitimă”, iar când statul ți-o spulberă, se poate pune problema despăgubirilor. De aici partea despre răspunderea autorităților locale: primăriile care au dat semnale și apoi schimbă macazul ar putea plăti. Sau, mai realist, se vor judeca ani de zile ca să nu plătească.
Și mai e capitolul despre PUZ-urile anulate în instanță — un fenomen care în ultimii ani a devenit sport național, mai ales în marile orașe, unde asociații și vecini atacă planuri urbanistice și instanțele le desființează pe bandă. Păun avertizează asupra anulării folosite ca instrument de negociere și asupra riscului de explozie a litigiilor — adică procese pornite nu neapărat pentru a apăra orașul, ci pentru a forța o tranzacție: retragi acțiunea dacă primești ceva. Iar când un PUZ e anulat, întrebările practice sunt brutale: ce se aplică în loc, ce se întâmplă cu blocul deja ridicat pe baza lui, cu apartamentele deja vândute. Codul lasă, în opinia autorului, zone întregi de incertitudine normativă, iar el propune, aproape resemnat, un mecanism de guvernanță tranzitorie: mese lunare de implementare — adică autoritățile, profesioniștii și instanțele să se așeze regulat la masă și să lămurească din mers ce a vrut să spună legiuitorul.
O notă și pentru România profundă: comunele fără arhitect-șef — adică majoritatea comunelor din țară — văd competența preluată la nivel județean. Dacă vrei să construiești în satul tău, dosarul poate ajunge să depindă de consiliul județean, cu tot ce înseamnă asta ca distanță, timp și, să fim serioși, ca nouă poartă la care trebuie să bați.
Ce înseamnă toate astea pentru omul normal? Dacă ai un teren fără acces la drum, valoarea lui tocmai a scăzut, indiferent ce scrie în anunțurile imobiliare. Dacă ești mic dezvoltator, pregătește-te de negocieri directe cu primăria și de costuri de infrastructură pe care înainte le externalizai către comunitate. Dacă ești simplu proprietar într-o zonă în plină dezvoltare, e posibil să apară taxe locale noi, chiar dacă tu n-ai mișcat un deget. Dacă ești cumpărător de apartament, întreabă nu doar de cadastru, ci și de soarta PUZ-ului pe care s-a construit — pentru că anulările în instanță vor continua, ba chiar, spune Păun, riscă să se înmulțească. Și dacă ești cetățean care se uită la primăria lui, reține esențialul studiului: noul Cod dă primarilor mai multă putere ca oricând asupra a ceea ce se construiește, cu criterii încă vagi. În orașele cu administrații serioase, asta poate însemna ordine. În celelalte — și le știm — înseamnă exact ce înseamnă de treizeci de ani, doar că de-acum cu temei legal mai solid.
sursă: strictsecret.com
