Există o patologie a puterii în România contemporană care îi împinge pe ocupanții vremelnici ai fotoliilor ministeriale să-și lipească imaginea de orice fărâmă de așa-zisă reușită, chiar și atunci când „reușita” este, de fapt, un eșec tehnic lamentabil. Cazul Cernavodă este simptomatic. Am asistat recent la un spectacol grotesc: politicieni rânjind în fața camerelor, anunțând triumfător detonarea unei stânci în Dunăre pentru a devia cursul apei spre centrală. Postări pe Facebook, live-uri încărcate de patriotism de fațadă, bătăi pe umăr.
Dar apa, spre deosebire de electorat, nu poate fi mințită. Dunărea nu are cont de social media și nu reacționează la „like-uri”. Detonarea a fost un rateu, o mișcare haotică de tip pompieristic, menită să ofere iluzia acțiunii. S-au grăbit să se afișeze ca salvatori ai sistemului energetic, dar când praful exploziei s-a așezat, realitatea a rămas aceeași: un debit insuficient și o soluție care a sfidat legile hidrologiei. Este drama unei națiuni conduse de oameni care cred că pot guverna realitatea fizică prin comunicate de presă.
După eșecul dinamitei, „geniile” administrative au trecut la planul B: barjele cu pietre. Din nou, aceleași poze, aceeași retorică a „eroului de serviciu”. Și din nou, rezultatul a fost un zero barat. Barjele au stat acolo ca niște monumente ale impotenței profesionale, în timp ce specialiștii reali, câți mai sunt lăsați prin colțurile obscure ale instituțiilor, priveau cu neputință și indignare cum banul public este aruncat în apă, la propriu. Ceea ce acești politicieni nu înțeleg este că o centrală nucleară nu se răcește cu PR. Faptul că unitatea a mai rezistat o zi sau două a fost rodul hazardului sau al eforturilor disperate ale celor de jos, nu al strategiilor „vizionare” de la centru. Acești indivizi nu au nimic de-a face cu funcțiile pe care le dețin. Sunt turiști în propriile ministere, ocupanți de spațiu care pun în joc siguranța națională cu lejeritatea unor copii care dărâmă castele de nisip pe plajă. Mă apucă râsul, un râs amar, văzând cum se chinuie să pară competenți în domenii în care nu disting un kilowatt de un metru cub de apă.
Pentru a înțelege de ce s-a ajuns la soluții de tip „detonăm și vedem ce se întâmplă”, trebuie să privim în măruntaiele instituției numite Apele Române. Timp de peste două decenii, această instituție vitală a fost transformată într-o pepinieră de sinecuri. Angajările s-au făcut pe linie de partid, prin examene mimate sau, mai grav, pe criterii pur pecuniare. Specialistul a fost înlocuit de nepot, inginerul de amanta liderului local, iar hidrologul de consultantul de campanie.
Rezultatul? Astăzi, la Apele Române, memoria instituțională este ștearsă. Nu se mai știe nimic, nu se mai anticipează nimic. Cei care ar fi trebuit să prevadă scăderea debitelor și să pregătească infrastructura de acum 10 ani sunt acum la pensie sau au fost marginalizați. Locul lor a fost luat de indivizi care citesc doar soldul cardului la final de lună. Am ajuns să funcționăm din inerție, într-un stat paralel în care competența este considerată o amenințare la adresa liniștii sistemului.
Urmărind prestația acestor „păcălicii ai istoriei”, mi-am dorit sincer ca mandatele lor să fie precum promisiunile lor: de o zi sau două. Ar fi un act de milă față de acest popor. Dacă tot nu aveți nicio legătură cu domeniul, dacă tot nu citiți rapoartele care vă spun de ani de zile ce măsuri trebuie luate, de ce mai stați? Puterea, în viziunea lor, este o proprietate privată, un drept divin de a „sifona” resursele în timp ce pozează în salvatori.
Astăzi, asistăm la triumful nimicului ambalat frumos. Acești oameni suferă de o orbire strategică: nu pot anticipa efectul unei decizii pentru că mintea lor nu este antrenată să construiască, fiind orientată exclusiv spre exploatarea a ceea ce există. Este „politica apometrului”: contează doar cât mai putem măsura și taxa înainte ca țeava să sece de tot. Ei nu înțeleg că o țară se conduce cu știință, cu rigoare și cu o viziune care depășește următorul ciclu electoral. Pentru ei, viitorul este o variabilă abstractă; pentru noi, este factura la curent și riscul unei catastrofe la Cernavodă.
Din punct de vedere social suntem o națiune care plătește tribut incompetenței. În timp ce ei își fac poze, românul de rând se întreabă dacă va avea curent. Trebuie să privim adevărul în față și să admitem că, în spatele limbajului tehnic și al urgențelor inventate, marea majoritate a investițiilor de decolmatare realizate de Apele Române pe parcursul ultimelor decenii au funcționat, în realitate, ca mecanisme perfide și paravane birocratice pentru sifonarea masivă a banilor publici către firmele de casă ale sistemului. Sub pretextul recalibrării albiilor și al protejării ecosistemelor, râurile și fluviile țării au rămas la fel de vulnerabile, în timp ce conturile clientelei politice se revărsau de bogăția extrasă din neputința noastră.
Ați debalansat sistemul atât de tare încât s-a rupt sub propria greutate a lăcomiei. Poporul nu mai este dispus să finanțeze la nesfârșit aceste catastrofe umane care se autointitulează „miniştri”. Sunteți niște figuri trecătoare care terfelesc o istorie lungă de sacrificii pentru a vă umple buzunarele. Dar țineți minte: Dunărea va continua să curgă mult timp după ce numele voastre vor fi fost uitate sau aruncate la coșul de gunoi al istoriei, ca niște ambalaje goale ale unei epoci în care prostia a vrut să fie regină!
Băieți, puterea pe care o strângeți astăzi cu atâta încrâncenare nu este decât nisip care vi se scurge printre degete! Vă uitați la râurile țării ca la niște conducte prin care curge profitul vostru, dar uitați că apa este viață, iar viața are un mod necruțător de a-și cere drepturile înapoi. Nu puteți deține nimic cu adevărat, pentru că viața însăși este un împrumut pe care îl vom returna cu toții la pragul marii treceri.
Într-o lume a efemerului, în care palatele voastre se vor dărâma și conturile se vor șterge, rămâne o singură întrebare la care nu veți putea răspunde prin „live-uri” pe Facebook: Ce ați lăsat în urma voastră în afară de deșert și datorii? Timpul este singura instanță care nu poate fi „sifonată” și nici cumpărată. Când veți privi înapoi, veți vedea că în spatele măștilor de salvatori nu a rămas decât ecoul gol al unui suflet care a ales să trădeze Binele pentru o funcție de o zi.
Vă las cu un gând care să vă amintească de propria voastră fragilitate: urma omului pe pământ se măsoară prin ceea ce a dăruit și prin binele pe care l-a lăsat în urmă; cel care a secat izvoarele speranței pentru propria sete va sfârși prin a căuta zadarnic o picătură de recunoștință în oceanul uitării.
Priviți încă o dată apele scăzute ale Dunării! Ele reprezintă un indicator hidrologic și, totodată, lacrimile unui pământ care v-a dat totul și căruia i-ați întors dispreț și praf de dinamită. Încă puteți alege să fiți oameni înainte de a fi miniștri, pentru că, la final, singura coroană care nu se ofilește rămâne recunoștința unui neam pe care l-ați servit cu adevărat, în vreme ce vânzarea lui la taraba propriei lăcomii lasă în urmă doar rușine și uitare.
