L-am cunoscut pe
învățătorul Olimpiu Borzea în anul 1992, în casa bunului său prieten, „Doctorul”
(așa li se spunea avocaților la Făgăraș) Virgil Mateiaș, legendarul conducător
al rezistenței anticomuniste din Țara Făgărașului.
Mi-a vorbit cu înflăcărare
despre partizanii anticomuniști făgărășeni, pe care i-a ajutat cu tot ce a
putut, începând cu anul 1952: oameni de sprijin, alimente, cărți, medicamente,
informații și, când a fost nevoie, gazdă și sprijin medical (cum a fost în
cazul lui Remus Sofonea și Laurean Hașu, „băieții din munți” răniți de
gloanțe). Sprijinul său a intervenit la scurt timp după momentul în care Ion
Gavrilă Ogoranu intrase în legendă, când, însoțit de câțiva camarazi de luptă,
apăruse la Cabana Bâlea, spunând câtorva sute de turiști: „Spuneți celor din
țară că mai există un colț din Regatul României ce nu și-a plecat capul
înaintea comunismului. Și va rămâne liber cât timp capetele ce le vedeți vor
sta pe umerii celor ce le poartă”. Centrul rețelei omeniei era la Viștea și
reunea rude, prieteni, oameni de mare încredere. Olimpiu Borzea comunica cu
luptătorii din munți prin bilete puse în cutii metalice în locuri numai de ei
știute. A fost prins de securiști, în urma trădării profesorului Grovu. 
(Portretul lui Olimpiu Borzea)
La
procesul intentat de bolșevici, a fost condamnat la moarte. La închisoarea
Uranus, după ce a fost dus în fața plutonului de execuție, cu lanțuri la
picioare, i s-a comunicat că pedeapsa cu moartea i-a fost comutată în muncă
silnică pe viață. A fost dus într-o celulă îngustă cât o cabină de telefon,
legat cu lanțuri la mâini și la picioare. Nu putea nici să îngenuncheze. A fost
transferat la Jilava. 7 luni de chin. În cele din urmă a fost transferat la
Aiud, purtând lanțuri în continuare. Acolo a fost luat „în grijă” de colonelul
Crăciun, comandantul penitenciarului, care-l răpise și anchetase la Securitatea
Brașov. Despre modul în care l-a tratat aflăm din mărturia dumnealui apărută în
lucrarea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” (vol III, Ion Gavrilă
Ogoranu și Lucia Baki):
„Era luna noiembrie. Afară era deja foarte frig. M-a
aruncat într-o celula de 3X1,5 metri. Pe jos era apă amestecată cu motorină.
Încăperea avea un geam mare fără sticlă, o sobă ca decor și o tinetă fără
capac. Am primit o pătură abia la miezul nopții. Simțeam cum îmi intra frigul
în oase. Din cauza apei stăteam numai în picioare. A doua zi dimineața pătură
mi-a fost luată. În acest regim m-au ținut săptămâni în șir”. A fost eliberat
în august 1964, grav bolnav. După eliberare, a fost urmărit permanent de
Securitate. Familia sa a avut enorm de suferit pentru lupta sa. Mult timp,
membrii familiei sale nu știau dacă mai trăiește. Părintele Arsenie Boca le-a
transmis că Olimpiu Borzea este viu, atunci când securiștii răspândeau zvonul
că învățătorul nu mai trăiește.
O întâmplare
edificatoare pentru cel care a fost intelectualul Olimpiu Borzea s-a întâmplat
după arestarea sa: „Un episod la Securitatea Brașov, de care își amintește
Olimpiu. Odată, Deitler (căpitanul Ernest Deitler) i-a dat să citească și
iscălească declarațiile scrise de el, Deitler. Olimpiu s-a apucat să corecteze
cele scrise: „Ce faci?” „Corectez greșelile de ortografie.” „Crezi că o să
scapi de condamnarea la moarte?” „Nu, dar cineva, peste ani, și-ar putea
închipui că le-am scris cu mâna mea, eu, profesor de limba română”. (Ion
Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol. II)
La finalul primei
întâlniri cu dumnealui, Olimpiu Borzea mi-a mărturisit că, la Aiud, colonelul
Crăciun i-a spus că trebuie să se reeduce, din „bandit” să devină om. I-a
răspuns, așa cum făcuse și la Jilava în fața unui locotenent de Securitate: „Eu
am fost OM”.
(Mormântul lui Remus Sofonea din curtea lui Olimpiu Borzea)
