Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici ai Ortodoxiei, s-a născut în 1914, în zi mare, de Adormirea Maicii Domnului, 15 august. Părinții i-au pus nume de înger: Anghel.
Vrednicul de pomenire duhovnic arhimandrit Arsenie s-a născut în satul Misleanu, comuna Perieți din județul Ialomița. A fost al șaptelea copil al familiei, iar mama sa avea 47 de ani când l-a născut, la praznicul Adormirii Maicii Domnului.
În 1932 a absolvit Școala de Arte și Meserii din București. A fost primar legionar al orașului Zărnești, motiv pentru care a fost arestat și închis de regimul Ion Antonescu. La ieșirea din prima închisoare, încă tânăr, este primit ca frate la Mănăstirea Cozia, în 1947, și îndeplinește pe rând mai multe ascultări la Schitul Cioclovina din județul Gorj (1948-1949) și la Mănăstirea Sihăstria (1949). A fost tuns în monahism la Mănăstirea Antim din București (1950), a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Slatina (26 septembrie 1950). A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat pentru apartenența la grupul „Rugul Aprins” la 14 iunie 1958 și condamnat la 20 de ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Astfel, trece prin închisorile din Miercurea Ciuc, Brașov, Jilava, Suceava, Vaslui și Aiud. A fost eliberat în 1964. După ieșirea din închisoare este numit preot în Ardeal; a fost un timp stareț la Mănăstirea Cozia, iar din 1976 devine duhovnic al Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol, până în dimineața zilei de marți, 19 iulie 2011, când s-a mutat la Domnul, nu înainte de a cere maicilor să îi fie aprinsă candela chiar la ora la care a plecat spre viața veșnică.
VIDEO urmat de text: Parintele Arsenie Papacioc – Arsenalul si planul de foc al luptei duhovnicesti cu diavolul
Fotografa Cristina Nichituș Roncea a publicat pe blogul personal o serie de fotografii inedite cu marele duhovnic al Ortodoxiei Arsenie Papacioc, din care preluăm o parte în GALERIA FOTO de mai jos împreună cu o scurtă Autobiografie a vrednicului de pomenire sfânt părinte de la Techirghiol și câteva vorbe de duh:
„M-am născut în anul 1914, la 15 august, în comuna Perieți, satul Misleanu, jud. Ialomița.
Am intrat în monahism în anul 1947, la 15 ianuarie, la Mănăstirea Cozia. Am fost călugărit în anul 1949, la Mănăstirea Antim, dar pe seama Mănăstirii Sihastria – Neamț, la 26 septembrie, prin aprobarea expresă a Patriarhului Iustinian. Am primit hirotonia în preot exact la un an după călugărie, la 26 septembrie 1950, în ziua pomenirii Sfântului Ioan Evanghelistul, Apostolul Iubirii. Lucrul acesta m-a încurajat foarte mult și nu l-am considerat fără semnificație în marea răspundere preotească și călugărească. Între 1950 și 1952 am fost numit spiritualul Seminarului Monahal Neamț, singurul din țară la vremea aceea. Apoi am fost egumenul Mănăstirii Slatina-Suceava, timp de mai mulți ani. Aici ne mutase Sfântul Sinod, pe 30 din călugării Mănăstirii Sihastria.
Am fost preot paroh la parohia Filea de Sus și Filea de Jos din județul Cluj – un centru catolic -, timp de doi ani. Apoi am fost stareț la Mănăstirea Cheia – Prahova, vreme de 6 ani; econom mare și casier la Mănăstirea Căldărușani; preot și duhovnic la Mănăstirea Dintr-un lemn; slujitor la Mănăstirea Cernica, vreme de un an și jumătate. Din 1976 sunt preot slujitor și duhovnic la Schitul Techirghiol – Constanța.”
Să iubești total
„Dacă nu simți iubire pentru tot, nu iubești deloc. Dacă nu mulțumești omului, nu mulțumești nici lui Dumnezeu. Dacă recunoști pe Dumnezeu în inima ta, Îl recunoști și în semenii tăi și pretutindenea.
De aceea s-a spus să iubești total pe aproapele tău, pentru că aceasta este măsura iubirii tale pentru Dumnezeu Care nu se vede, dar Care este trăit, simțit în porunca Lui: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Adică, cum iubești tu împlinirea ta fizică, omenească, cu intensitatea nevoilor ei, dar mai ales precum iubești desăvârșirea ta duhovnicească, posibilă, spre a te îndumnezei, așa să-ți iubești aproapele, pe care Dumnezeu l-a pus văzut între tine și El, să înțelegi că iubindu-l, Îți recunoaște Dumnezeu iubirea pentru El. Și pentru ca să vezi și să simți că în această iubire totală este o frumusețe ca nici o alta, trebuie să fii plin de lumină, lumină pe care Dumnezeu n-o dă decât acelor inimi stăruitoare, dăruitoare și smerite.” (Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, p. 163 – Doxologia)
Condiția ca să luminezi este să te jertfești
„Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanități trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere și pentru cel care este lângă noi.
Acesta este sensul educației creștine despre creație pe care trebuie să o știm. Din momentul în care s-a izolat, omul a făcut o semi-asociație cu diavolul, pentru că ascultă numai de gândurile proprii.
Lucrul primordial în concepția creștină este jertfa; condiția ca să te mântuiești, respectiv ca să luminezi, este să știi să te jertfești.
Apostolul Petru, la Schimbarea la Față a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…” Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine, Petre! Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?”
O asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil, ca să lumineze, trebuie să ardă. Condiția ca să luminezi este să te jertfești. Asta este explicația lumânării sau a candelei. Și, dacă nu știm să jertfim, stăm pe loc.
Individualitatea este o mare pierdere, înseamnă să fii izolat de Creator și să devii margine – iar marginile sunt ale dracilor, spun Sfinții Părinți.” (Revista Familia Ortodoxă)
Moartea nu vine să-i faci o cafea!
„În viața mea, am fost la multe căpătâie de muribunzi. Țipete grozave, vedeau dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia. Te duce unde-s faptele, nu discută. Și toți aceștia doreau să mai trăiască o zi. Ziceți că-i puțin, dar să vedeți, când se oprește răsuflarea, ce importantă e o clipă. Justiția divină e încadrată de marea iubire divină și ne iartă cu o suspinare. Asta m-a făcut să spun că o clipă poate să fie un timp și o suspinare poate să fie o rugăciune. Și un mare trăitor a zis că această clipă e mai mult decât coșul cu lacrimi. Dumnezeu vrea o inimă sinceră, și nu mii de rugăciuni. Vrea inima noastră. Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decât timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu: ne ține o viață întreagă! Dacă am găsi cu putință să întrebăm pe cei de sus – ce v-a costat de ați ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puțin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptăm, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou” (Ziarul Lumina)
GALERIE FOTO MAI JOS
